Iulian Veghes

In domeniul relatiilor publice online exista in prezent preponderent lucrari orientate catre latura practica, care prezinta/descriu posibilitatea utilizarii noilor tehnologii in comunicarea interna si externa a organizatiilor.[1]

Cunostintele din acest domeniu se bazeaza pe cateva studii empirice si pe putine analize teoretice, care sunt construite coerent stiintific intr-un mod destul de lapidar si doar partial cercetate. Se spune despre relatiile publice online ca sunt nesistematic si insuficient cercetate. Stefan Wehmeier scrie intr-una din lucrarile sale despre relatiile publice pe Internet ca acestea sunt “in continuare un domeniu nedefinit”[2].

Martin Eicholtz este de aceeasi parere si numeste PR-ul online ca fiind “o materie necercetata”[3]. O definire a termenilor se dovedeste a fi dificila, datorita faptului ca aspectele teoretice ale comunicarii de masa ar trebui mult modificate, respectiv completate, astfel incat comunicarea de masa online sa devina parte integrata intr-o constructie teoretica cuprinzatoare a comunicarii. Aceste provocari i-au facut pe cei mai multi teoreticieni sa evite formularea unei definitii exacte.

Desi autori cunoscuti ca de exemplu Shel Holtz, Don Middleberg, James L. Horton, Matt Haig sau Gregory Sherwin si Emily Avilla s-au implicat in definirea conceptului, dar s-au limitat in general la descrierea intrumentelor comunicationale existente in domeniu, exista totusi cateva incercari de
definire a acestui nou domeniu.

Dieter Herbst sustine ca “relatiile publice pe Internet reprezinta comunicarea prin canale tehnice cu grupurile tinta in si prin Internet.”[4] Aceasta definitie o gasim si la Oenicke[5], iar Zerfass si Fietkau afirma ca: “Retelele publice de calculatoare care sunt folosite ca medium si care au pe de o parte caracteristici de comunicare in masa, permit pe de alta parte si o comunicare bidirectionala, directa si privata. Acest aparent antagonism se explica prin fenomenul interactivitatii.”[6]

Stefan Wehmeier vorbeste despre o comunicare integrata si incearca sa explice lipsurile existente in definirea termenilor prin integrarea in comunicarea online a mai multor activitati comunicationale – publicitatea, marketingul, relatiile publice (atat interne cat si externe) si a jurnalismului. Din aceasta
cauza Wehmeier propune ca intreaga activitate comunicationala de pe Internet sa fie numita ca “relatii online”[7].

Felix Friedlaender considera ca: “PR-ul online este o parte componenta a relatiilor publice, care urmareste sa construiasca relatii cu publicurile tinta relevante prin intermediul si folosirea instrumentelor comunicationale specifice Internetului si, in consecinta, a unor mijloace si masuri specifice”[8].

Specific relatiilor publice online sunt dimensiunile comunicarii pe Internet: interactivitate, caracterul multimedia al mesajului cat si dimensiunea globala a comunicarii de masa.[9] In acelasi timp organizatiile dispun acum de posibilitatea de a comunica direct cu publicurile tinta.

Instrumentele comunicationale (pagina Web, email-ul, grupurile de discutii, forumurile, chat-ul, Intranet-ul, Extranet-ul, etc.) ale ePR[10]-ului au fost prezentate de diferiti specialisti. Printre acestia se numara: Shell Holtz, Matt Haig, James Horton, Dieter Herbst, Frank Hortz, Gregory Shelwin, Emily Avila si Mattejcek Karina.[11]

Felix Friedlaender, Martin Eicholz, Ulla K. Bunz au analizat prin cercetari empirice implementarea si rezultatele folosirii noilor tehnologii. [12]

Din pacate numarul acetor cercetari nu este suficient si multe aspecte ale comunicarii organizationale pe Internet au fost doar sumar analizate. Printre aceste aspecte se poate observa ca atat definirea domeniului cat si analiza comunicarii organizationale online ca apartinand comunicarii de masa, unde
emitatorul dispune de o media la fel sau poate mai puternica decat televiziunea, radioul sau presa scrisa. Din aceasta cauza relatiile publice s-au modificat substantial odata cu popularizarea Internetului. Aceste modificari au fost alimentate de dezvoltarile tehnologice si au oferit organizatiilor posibilitatea de a isi construi propria comunicare de masa.

In acelasi timp, analizele calitative despre continutul si structura optima a acestor “new media” sunt foarte rare.

In concluzie, mai este mult pana vom putea avea o definire atat completa a domeniului, cat si sustinuta de un cadru teoretic coerent si complet.